La începutul lunii, o altă persoană celebră s-a trezit cu probleme din cauza unui click indiscret al unui paparazzo. Victima de atunci a fost comediantul Marcelo Adnet, a cărui căsnicie cu colegul său Dani Calabresa s-a zguduit atunci când în presă au apărut fotografii în care acesta comitea un act de infidelitate.

Adnet este o figură cunoscută, o persoană celebră (dar nu o persoană publică - chiar dacă ar fi fost, nu își exercita profesia). Alunecarea sa s-a produs pe stradă, în apropierea unui bar unde se distra cu prietenii, în centrul orașului Rio de Janeiro. Ceea ce ne interesează să analizăm aici, evident, nu este comportamentul actorului (de altfel, nu ar trebui să fie treaba nimănui decât a celor direct implicați), cifaptul că imaginea și intimitatea sa au fost afișate pe o rețea națională.

Întrebarea crucială este: avea dreptul paparazzo, fără permisiunea comediantului, să îi facă portretul și să permită publicarea acestuia?

Știm că meseria de paparazzi este tocmai aceasta: să "fure" instantanee ale oamenilor celebri pentru a le vinde revistelor de bârfe (Max Lopes, un brazilian care trăiește din asta în Statele Unite de zece ani, ne povestește cum este această viață într-o carte care tocmai a apărut la iPhoto Editora). Cel mai dramatic caz în care au fost implicați paparazzi a avut loc în august 1997, la Paris, și s-a soldat cu moartea prințesei Diana și a milionaruluiEgipteanul Dodi Al Fayed.

Dar paparazzi sunt acolo pentru că există o piață care face miliarde de dolari din munca lor, bazată pe interesul publicului pentru viețile celebrităților. Problema este că, în conformitate cu legea, o persoană celebră are la fel de mult drept la intimitate ca și noi doi.

Constituția braziliană și Codul civil le acordă cetățenilor drepturile asupra propriului corp, a numelui și a identității personale, a onoarei, a imaginii și a vieții private. Acestea sunt drepturile personalității. Ultimele două sunt cele care ne interesează aici.

Dreptul la imagine îi conferă cetățeanului controlul asupra utilizării imaginii sale, cum ar fi bucuria de a se bucura de reprezentarea aspectului său individual și distinct, fie el concret sau abstract. Cu alte cuvinte, atât reprezentarea fidelă, cât și "sugestia" că cineva este o astfel de persoană sunt protejate de lege - este suficient ca persoana reprezentată să se recunoască pe sine pentru ca intimitatea și personalitatea sa să fie respectate.

"Ideea de imagine nu se limitează, așadar, la reprezentarea aspectului vizual al persoanei prin arta picturii, sculpturii, desenului, fotografiei, caricaturii sau figurației decorative, reproducerii în manechine și măști, ci include și imaginea sonoră a fonografiei și a radiodifuziunii, precum și a gesturilor,expresii dinamice ale personalității", explică Walter Morais, într-un text publicat în Revista dos Tribunais în 1972.

În Brazilia, dreptul la imagine este prevăzut în mod expres în noul Cod Civil, în capitolul II (Despre drepturile personalității), articolul 20: "Cu excepția cazului în care este autorizat sau când este necesar pentru administrarea justiției sau pentru menținerea ordinii publice, divulgarea scrierilor, transmiterea cuvântului sau publicarea, expunerea sau utilizarea imaginii unei persoane poate fi interzisă, la cererea acesteiași fără a aduce atingere despăgubirilor care ar putea fi datorate, în cazul în care acestea aduc atingere onoarei, bunului nume sau respectabilității sale sau sunt destinate unor scopuri comerciale".

În ceea ce privește dreptul la viață privată, acesta este prevăzut la articolul 21 din Codul civil, după cum urmează: "Viața privată a persoanei fizice este inviolabilă, iar judecătorul, la cererea părții interesate, va lua măsurile necesare pentru a preveni sau a face să înceteze fapta contrară acestei reguli.

Această umbrelă juridică are și o capcană: interesul public sau libertatea de informare prevalează asupra dreptului la imagine și la viață privată. Ceea ce va spune dacă excepția va prevala asupra regulii este: a) gradul de utilitate pentru public a faptului informat prin imagine; b) gradul de actualitate a imaginii (adică trebuie să fie recentă și inerentă acelei informații); c) gradul de necesitatePersoanele publice în exercitarea funcțiilor lor sunt, de asemenea, excluse de la protecția juridică, inclusiv, de exemplu, atât președintele Republicii, cât și funcționarul electoral în timpul alegerilor.

Pe de altă parte, jurisprudența este unanimă în a recunoaște că "publicarea de fotografii fără autorizația persoanei fotografiate încalcă dreptul la imagine." Cu alte cuvinte, atunci când persoana fotografiată nu știe că este fotografiată, există o încălcare a dreptului său. Și aici intervin paparazzi.

S-ar putea gândi: "Oamenii celebri trăiesc din imaginea lor. Mulți cerșesc să fie pe coperta unei reviste." Sau chiar că "cine e în ploaie trebuie să se ude." În cartea Drepturile personalității (2013), Anderson Schreiber, masterand în drept civil la Universitatea Statului Rio de Janeiro (Uerj), consideră problema într-un alt mod: "Dacă profesia sau succesul unei persoane o expune interesului public, legea nu trebuie să reducă, ci să asigure, cu o atenție redobândită, protecția vieții private a acesteia." Avocatul întărește distincția pe care am făcut-o deja la început: celebritatea nu este o persoanăPentru el, faima nu este o scuză pentru a invada viața privată a cuiva, "și nici faptul de a fi într-un "loc public" nu poate fi invocat ca o circumstanță care să autorizeze încălcarea vieții private", adaugă el.

Merită reținută o altă distincție care implică același termen: "interesul public" (pe care se bazează activitatea presei) nu este același lucru cu "interesul public" (lucruri despre care oamenilor le place să știe. Bârfele despre celebrități, de exemplu). Primul poate justifica o suprimare a dreptului la imagine și la viață privată. Un bun exemplu de "interes public" este jurnalismul saufotojurnalism. Al doilea, nu.

Cu alte cuvinte, paparazzo nu i-a dat doar mari bătăi de cap lui Marcelo Adnet, ci a încălcat și legea.